Incurcatura la maternitate

Acum cateva zile, am auzit de un caz intamplat intr-o maternitate din Romania – doua femei au plecat acasa una cu copilul celeilalte, dintr-o eroare a asistentelor, si si-au dat seama de asta dupa aproape o luna. Adica, timp de o luna, fiecare dintre cele doua femei a alaptat, crescut, iubit, mangaita si tinut la san un copil care nu ii apartinea. Dupa ce una dintre familii a facut doua teste ADN, copii au fost schimbati, mamele “intrand in posesia” copilului “bun”.

Bineinteles ca cele doua familii au dat in judecata spitalul, dar chiar daca ar obtine niste sume de bani, care in cazul asta ar trebui sa fie mari, cine sau ce ar putea sa stearga cu buretele amintirea fiecarei mame care, timp de o luna, a crezut ca isi tine propriul copil la piept? Si cine poate sa inteleaga prin ce trauma trece o astfel de femeie, care se daruieste total unei fiinte pentru cateva saptamani, iar apoi ar trebui sa faca acelasi lucru cu altcineva, cu alt copil care ei ii este strain, chiar daca biologic este al ei? Stau si ma gandesc ce poate fi in sufletul acestor mame, ce lupta apriga de sentimente se da in interiorul lor? Chiar una dintre ele spunea ca, desi si-a recapatat copilul, este cu gandul si la celalalt, pe care l-a crezut copilul ei adevarat si caruia i-a fost o mama adevarata o perioada. Aceasta marturisire da la o parte orice indoiala legata de iubirea pe care i-o poti arata unui copil infiat. Multi spun ca nu poti iubi la fel de mult un copil care nu este al tau fata de cel care este sange din sangele tau, dar eu mereu am crezut ca acest lucru nu are nicio legatura. Ca legatura de sange e doar o poveste frumoasa si ca poti iubi orice copil pe care il ingrijesti de mic la fel ca pe copilul tau. In familia mea, o matusa are in plasament 3 fetite, luate pe cand acestea avea 2, 3, respectiv 4 ani. Sunt deja de aproape 10 de cand matusa mea a devenit asistentul lor maternal, dar toti atatia ani de cand ea a devenit, practic, mama lor. Ele i-au spus mama din prima clipa, iar ea le-a iubit din prima clipa si li s-a dedicat cum ar fi facut-o orice mama. Ba mai mult, rudele noastre spun de multe ori ca le ingrijeste mai bine decat a facut-o cu cei doi baieti ai sai si ca le iubeste atat de mult, incat ar fi in stare sa-si dea chiar si viata pentru ele. Pana la urma, ea le-a vazut crescand, ea a fost cea care a stat la capataiul lor si le-a ingrijit atunci cand erau bolnave, ea este cea care le-a vazut ca merg si ca vorbesc, pentru prima oara – niciuna dintre ele nu stiau aceste lucruri, nici sa mearga, nici sa vorbeasca, desi aveau varsta la care toti copiii nascuti in familii normale, si fiind sanatosi, fac asta. Conditiile in care aceste fete au crescut pana au ajuns la noi in familie, nu le-au permis sa se dezvolte normal, iar fiecare progres pe care cele trei il faceau, era o minune pentru matusa mea, devenita mama lor, singura mama pe care acesti copii fara noroc o stiu.

Revenind la cazul cu cele doua mame si ascultandu-le declaratiile, chiar mi-am dat seama ca mama este cea care creste copilul, nu cea care il naste, iar cele doua vor fi marcate toata viata de acest eveniment. Cu siguranta ca isi vor iubi copiii si ca in timp durerea si trauma psihica suferite se vor atenuna, desi nu vor trece niciodata, dar vor fi si momente cand isi vor aminti de celalalt copil si de cum a plecat de la sanul ei si din viata ei si va simti tristete si acel sentiment de parasire. Asta daca nu se vor tine de cuvant, asa cum au zis, ca vor tine legatura, considerand ca cei doi copii sunt frati de cruce. Poate nu a fost intamplator aceste eveniment si poate ca aceste familii ar fi fost mai sarace sufleteste fara aceasta intamplare.

FacebookGoogle+LinkedInTwitter

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *